Pasii îmi călcară
obosiţi pe cărările bătătorite din pustiu.’ Incă puţin’ se auzi din suflet
răsunând.. Ştiau că drumul duce la lumină, şi asta le dădea speranţă să mearga
mai departe. Speranţa aducea cu ea credinţa in răsăritul care urma să vină. Inima
mea ştia că nu’i departe şi că promisiunile rămân în picioare.
Era binecuvântată
pentru că avea credinţă că ceea ce El a promis va duce la bun sfârşit. Iubitul
inimii ei nu va întârzia. Obosită, dar cu Cerul în ochi. Inima’i lumină la
gândul că se va sfârşi. Păstra în inima visul că Îl va întâlni. Că Domnul ei va
veni la întâlnire.
Se ridică din nou din genunchi, şi dorul o umplea de Tărie.
Ştia că nu’i pregătită, şi că nu avea straie împărăteşti, dar îşi dedică viaţa
în această pregătire.
Ea se nascu cu Cerul in inimă, şi cu dor de El. Oridecâte
ori cădea în slabiciuni, se ridică din nou, scuturându’şi hainele şi nădăjduind
in ajutorul Lui. Ştia că nu e vrednică să stea la masa Împăratului, dar mai
ştia un lucru- era sigură de dragostea Lui necondiţionată pentru ea. Era
ocrotită şi protejată de îngeri. Oridecâte ori cădea, rănile îi erau spalate.
Era Preaiubita Inimii Lui. Imperfectă, dar perfectă în dragostea Lui.’ Incă
puţin’, ii spuse din nou inima, şi răsăritul va veni, pustiul se va termina,
iar sufletul însetat îmi va fi saturat. Râuri de Apă Vie sunt pregătite, voi ajunge
la ele.
Postări
