Ps. 37. 23. Domnul
întăreşte paşii omului, când Îi place calea lui;
24. dacă se întâmplă să cadă, nu este doborât de tot, căci Domnul îl apucă de mână.
24. dacă se întâmplă să cadă, nu este doborât de tot, căci Domnul îl apucă de mână.
Suspine negrăite se
inaltă spre Cer dintr`o inimă tristă. Durerea și`așterne straiele sale, și
totul se incetosează. Sufletul se zbuciumă trist inăutrul meu, dar zagazul
tăcerii nu-l lasă să iasă. Mi-am pus inima să tacă , da... mi-am pus inima să
tacă și durerea să-mi rămână necunoscută. Aș vrea să pot să o înstrăinez, să
n-o mai știu, să n-o mai simt. Și totuși, de-acolo de Sus, Tu auzi glasul meu,
Sufletul meu își strigă ultima suflare de la Tine. Da, mă lași să fiu dărâmată
ca să fiu apoi mai aproape de Tine. In taină-mi zidești in inimă castele. În taină
lucrezi in mine. În taină și în durerea sufletului meu Tu îmi legi rănile si
lași in golul lor bucuria Ta. Cât de
sărace-mi sunt cuvintele ca să pot exprima ce simt. Domnul meu nu mă lasă
dărâmată... căt de cald e brațul Lui, auzi vocea Lui cum șopteste : Eu sunt
aici cu Tine. Eu mereu sunt cu tine. Șuroaie de lacrimi îmi curg pe obraz, si
fug, si cad, m-arunc cu toată puterea in bratul Lui. Ma abandonez in dragostea
Ta, niciodată nu sunt doborâtă de tot căci bratul Tău e puternic, căci glasul
Tău blând ce strigă: Fiică, Fiule... Nu ești doborât de tot. Eu te apuc de
mână... Tu mi-ai ridicat sufletul , mi-ai ridicat inima. Mi-ai vindecat rănile.
Pentru că mă iubești, Tată. Iartă-mi simplitatea cuvintelor...
Postări
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu